foto: g4food.ro
Castanii comestibili din Europa spun o poveste mai puțin știută care depun o mărturie importantă despre moștenirea lăsată pe continent de cuceririle imperiului roman, pe care încearcă să o reconstruiască un reportaj BBC. Romanii au lăsat în general o amprentă civilizatoare ireversibilă asupra teritoriilor încorporate treptat în imperiu.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Multe dintre traseele rutiere de astăzi, cu autostrăzi și asfalt modern reprezintă traseele pietruite și bine executate și strategic proiectate să conecteze diferite puncte geografice. De la romani au rămas în Europa alimentarea cu apă prin apeducte, canalizările, băile publice, în Europa la fe ca și în nordul Africii și în zona Orientului Mijlociu.
Însă este mai puțin cunoscut și în mare măsură surprinzător felul în care au transformat pădurile Europei. Potrivit cercetătorilor din Elveția, romanii aveau o mare slăbiciune pentru castanii dulci, pe care i-au răspândit pe întreg continentul.
Interesant estă că nu atât fructul în sine îi interesa, ci lemnul, castanii dulci cresc foarte rapid, ceea ce pentru extinderea imperiului era considerată o chestiune strategică. Astfel, o dată cu copacii au exportat și tehnici de cultivare precum tăierea repetată a arborilor la nivelul solului (coppicing, în limbajul de azi), ceea ce a permis castanului să prospere rapid în întreaga Europă.
„Amprenta romană asupra Europei a fost transformarea acesteia într-un spațiu conectat, economic”, spune Patrik Krebs, geograf la Institutul Federal Elvețian pentru Păduri, Zăpadă și Peisaj (WSL). „Au creat un sistem unic de guvernare în toată Europa, au îmbunătățit rețelele de drumuri, comerț, armată și conexiunile între popoare. Datorită acestor conexiuni, abilități specifice de arboricultură au fost penetrat multe alte civilizații”, explică el.
Moștenirea arboricolă romană
Această moștenire e vizibilă și astăzi – peste 2,5 milioane de hectare în Europa sunt acoperite de castani dulci (Castanea sativa), o suprafață comparabilă cu insula Sardinia. Acești copaci au devenit parte integrantă a peisajului în multe țări europene și contribuie încă la gastronomia tradițională, inclusiv în Franța și Portugalia, dincolo de răspândirea lor masivă în Italia.
În cantonul Ticino, pe versantul sudic al Alpilor, Patrik Krebs studiază castanii uriași – unii cu trunchiuri de peste șapte metri circumferință. Până în Evul Mediu, castanii deveniseră o sursă alimentară esențială în regiune. Însă romanii au fost cei care au adus acești arbori aici – castanii dulci fuseseră eliminați din zonă în ultima eră glaciară, în urmă cu peste 10.000 de ani.
Prezența nucilor și a castanilor într-un teritoriu indică intervenția umană
Folosind dovezi paleoecologice precum polenul fosil și texte romane antice, echipa lui Krebs a analizat distribuția castanului și a nucului (Juglans regia) în Europa înainte, în timpul și după Imperiul Roman. Ambele specii de arbori sunt indicatori ai intervenției umane, întrucât se dezvoltă mai bine cu intervenția factorului uman, au nevoie de îngrijire, în primul rând de aliminarea vegetației din jur. În ceea ce privește nucul, acesta pare să fi fost introdus mai devreme, poate de greci sau de alte civilizații pre-romane.
În Elveția, Franța și Germania, polenul de castan era aproape absent înainte de venirea romanilor. Însă odată cu extinderea imperiului, procentul de polen de castan crește brusc, în jurul anului 0, când Roma era la apogeu.
După invaziile barbare din secolele IV-V, care au marcat începutul sfârșitului imperiului, prezența polenului de castan scade temporar, semn al abandonării livezilor. Cauzele sunt multiple – de la prăbușirea ordinii romane până la declinul populației.
De ce apreciau romanii castanul dulce
Pentru romani, castanele nu erau un aliment de lux, ci erau considerate un aliment rustică, destinat păstorilor sau țăranilor. Elita romană aprecia însă capacitatea arborelui de a se regenera rapid prin coppicing – tăierea repetată la bază, urmată de regenerarea prin lăstari. Această metodă poate chiar să revigoreze un arbore îmbătrânit.
„Textele antice arată că romanii erau foarte interesați de Castanea, mai ales pentru capacitatea sa de regenerare”, spune Krebs. „Lemnul rezultat este bogat în taninuri, ceea ce îl face rezistent și durabil – perfect pentru construcții și fortificații.”
În cantonul Ticino din Elveția, castanul a devenit dominant în perioada romană și a rămas așa și după căderea imperiului. Localnicii au învățat să îngrijească pomii și, în timp, au început să consume fructele – proaspete sau uscate, măcinate sub formă de făină etc. Faptul că aceștia se dezvoltau bine pe versanți stâncoși i-a făcut ideali pentru comunitățile montane.
„Romanii au adus aceste cunoștințe din alte regiuni și le-au diseminat, dar plantarea efectivă a livezilor a fost probabil realizată de populațiile locale”, explică Krebs.
Simbioza dintre civilizația umană și pădurile de castani
În livezile îngrijite de om, castanii pot trăi sute de ani, atunci când nu sunt în competiție cu alți copaci. În pădure, în schimb, rareori trec de 200 de ani, dacă ajung să fie sufocați de alte specii. Dacă, însă, ajung să domine în detrimentul altora, pot trăi mai mult. În cantonul Ticino, unii au ajuns la aproape 1.000 de ani.
La sfârșitul epocii romane, castanul dulce devenise specia dominantă în regiune, înlocuind pădurile de arini și alte specii. Dovezile polenului sugerează existența unei livezi și la 800 m altitudine. În Evul Mediu, castanul era un pilon esențial al subzistenței, iar oamenii continuau să îl îngrijească – tăiau, plantau, curățau.
„Aceasta este natura simbiozei: omul primește fructul și lemnul, iar castanul primește longevitate și șansa de a se răspândi mult în afara arealului său natural”
Echipa de cercetători elvețieni crede că la fel cum romanii au aduc castanii dulci în cantonul Ticino este foarte probabil să-l fi dus și în multe alte regiuni ale imperiului. Inclusiv pe teritoriul României. Unul dintre argumente este de ordin lingvistic: în multe limbi europene, cuvântul care denumește acest arbore derivă din latinescul castanea.
Ei amintesc și faptul că, astăzi, castanii dulci din Europei sunt amenințați de boli, schimbări climatice și abandonul livezilor tradiționale. Un motiv în plus pentru care celebrarea lor prin festivaluri capătă și mai multă importanță.
